23 ottobre 2010

Quannu mi partivi pi smacchiari lu violu


Stannu a un vecchiu libru di un dutturi Saracinu,
a tempi antichi surgia un casteddu sutta lu Pizzu Parrinu,
allura mi ncignavi pi circari li ruini,
e m’armavi di strumenti partennu a manu chini.

Acchianavi a la Costa Madonna cu la pala e cu lu picu,
lu cavudu era forti e mi sintia moddu comu na ficu,
ma lu mutivu chi mi spincia era assai cchiù forti
ca si truvava la prima petra si grapianu tutti li porti.

Certi cristiani anziani parravanu di un violu
ca partennu di la Madunnuzza arrivava a primu volu,
facia pigghiari di l’accurzu caminannu a pedi chianu,
p’arrivari nta lu puntu unni si vidia lu Giurgintanu.

Quannu ivi pi taliari nun si putia cchiù caminari
l’erba avuta avia crisciutu nfinu a lu violu cummigghiari
e la frasca spinusa mi fici scuraggiari,
ca mi puncia unn’egghè e dintra appi a turnari.

E siccomu li ruvetta la facianu di patruni,
lu iornu doppu cci turnavi cu lu furbiciuni,
si c’era di smacchiari nun mi cunfunnia,
pi farimi lintari m’avianu a sunari la ngunìa.

La sira arrivavi dintra stancu e cu la bòria,
na iurnata di travagghiu passata pi la glòria.
A me matri giustamenti la cosa un ci piacìa,
e sempri na cosa avia di diri e mi dicìa:
cu aviri sempri a Brannu lu tirrenu di zappari,
ti nni va a li banni scogniti pi ghiri a smacchiari.

Pi truvari lu casteddu sirbì la me mastrìa?
Lu me cummincimentu forsi era na fuddìa,
lu suduri chi ghiccavi serbi sulu a sta poesìa,
ti la leggi, ti l’arridi e la testa si sbarìa.

(Ezio Spataro)